Pe strada mea s-a stins soarele demult. La ora asta nu se mai aud decat vreo doua picaturi de ploaie ratacite care se plimba tinandu-se de mana, in intunericul imens si profund. Mai incolo, un fir de vant se plimba si el, ratacitor si singuratic. si eu stau si ma-ntreb unde mi-au pierit cuvintele, unica mea arma impotriva societatii si-a realitatii de acolo, de dincolo de geam.
Pe biroul meu se odihnesc, imprastiate, cateva hartii. Pe pat sta somnoroasa Orbitor, Aripa stanga in timp ce Notre-Dame de Paris si-a reluat, mandra, locul in biblioteca din sufragerie. Iar aici stau eu, cu lumina aprinsa, incercand sa aflu unde mi-au pierit cuvintele si gandurile si ideile, fara succes, insa…
“Ma apar, deci scriu.” a spus Simona Popescu intr-o poezie care nu vrea sa mi se arate in seara asta. La una din intrebarile dintr-un chestionar aplicat la ora de limba romana, a trebuit sa argumentez ideea asta care mi s-a parut foarte interesanta si care mi se potriveste intr-o oarecare (mare!) masura. Acum, insa fara munitie, sa ma declar invinsa? Sau sa continui o lupta pentru care nu mi se garanteaza ca o voi castiga? Offf…
Neincetat, le caut si sper intr-o regasire. Dar nu, nu stiu unde s-au ascuns.
…Cineva, totusi, sa-mi dea cuvintele inapoi. si ideile si gandurile mele constructive. si zilele senine, pline de caldura si de soare, de flori, de culoare si de parfum. si fericiri dintre cele mai mari, cat pot sa incapa intr-un suflet de om. si nu, sa nu mi le mai ia niciodata!