La masa familiei mele, fotbalul a avut dintotdeauna un loc important. Aproape toti barbatii de pe linie paterna au practicat sportul asta.
Primii pasi pe care i-am facut au fost de fapt unii grabiti, o forma primitiva de alergare, dupa o minge de fotbal. Cand doica de ocazie, doamna “Jeni” croitoreasa de la 3, nu aveam timp sa-mi vegheze joaca, tata ma lua cu el la antrenamente sau dupa caz, la meciurile lui. Imi amintesc ce mare mi se parea terenul, cum stateam in fund inconjurata de ” artexuri”, cat de fascinant mi se parea ca curat iarba si pamantul lipite de crampoanele ghetelor. Faceam asta pentru ca tot timpul mi-a placut sa scormonesc, sa desfac noduri, sa scot pietricelele din slapi, sa eliberez ceva de altceva.
“Vai ce fetita frumoasa..vaaaaiii..ce cauti tu draguta pe stadion? “Cum ce sa caut? Nu cautam nimic, imi placea absolut totul ce se intampla acolo. Nu uit nici acum sunetul ce ma invaluia cand jucatorii ieseau pe teren prin tunel, calcand apasat pe covorul de cauciuc gros. Cu papuceii mei de fetita dadeam ture sarind in lungul tunelului, sperand ca si la mine se va auzi la fel. Lucrul asta avea sa se intample peste cativa ani cand…
Nu, in niciun caz nu am jucat fotbal. Helaaauuu! Sunt o domnisoara. Dar asta nu m-a oprit sa il arbitrez. Prin clasa a11a , dupa 5 ani de karate shotokan ( eram “fioroasa” cam jumate din cate e deosebita doamna Dana Shotokana Grecu) imi cautam o noua activitate sportiva, dar vroiam ceva mai exclusivist, cum credeam pe-atunci ca merit. M-am sfatuit cu unchiul meu si am hotarat ca da, arbitrajul fotbalistic s-ar mula perfect in viata mea.
Primele testari fizice le-am sustinut pe o vreme cum nu se putea mai groaznica. Prin februarie, intr-o combinatie de zapada murdara topita si inghetata, 3 raze de soare ce apareau numai cand stateam cu spatele, o semi-ceata extrem de umeda. Bineinteles ca le-am picat. Testul Cooper ma obliga sa alerg in 12 minute minim 2400 de m. Eu dupa 2 ture de pista abia asteptam sa ajung acasa. Iar la viteza…vai Dumnezeule! 50 si 200 de metri. In timpul probei de 50, mai ca nu-mi dadeam genunchi in barbie. Alergam paralel cu cel mai slab arbitru, fizic vorbind, asa ca nu m-am facut de cea mai mare rusine. La 200, am primit urmatorul sfat : ” Bai fetito, curba s-o iei in pasi largi, nu te forta prea tare si pe lungime ii dai viteza” . Cum am pus eu in practica asta? In curba mi-am scos ochii din cap de ce viteza am simulat, iar pe linie dreapta eram la promenada. Nu mai puteam. Paseam doar. Auzeam de pe margine ” Hai!!! Trage de tine” . De ce era sa ma trag? De par? De haine? Am ajuns la finish cu picioarele dupa gat si cu o mare insuficienta respiratorie.
N-am luat-o ca pe un esec, in mintea mea eu eram capabila sa alerg ca o caprioara. Sau ca o vaca, pentru ca stim cu totii ca pe-o vacuta cand o pui sa fuga, apai n-o mai poti opri.
Peste o luna, cand s-au sustinut probele pentru slabii arbitrajului, eram prezenta cu o determinare ce-mi ieseam prin toti porii. Ma pregatisem, vremea tinea cu mine, parul imi era prins si fixat puternic. Am luat testul Cooper la limita, fix 6 ture de pista, si viteza s-a desfasurat relativ acceptabil. Legile jocului le stiam ca pe Tatal nostru si Catelus cu parul cret, pe de rost, asa ca in final am avut una dintre cele mai mari note din tot judetul. Dupa o gramada de felicitari si pupaturi, ca na…sunt fata si de-astea, am primit in aplauze carnetul de arbitru, pe care l-am pastrat tot timpul ca pe o bijuterie de-o valoare nemarginita.
In fiecare saptamana ma duceam la sedintele comisiei din care faceam parte, ma pregateam fizic, imi lustruiam ghetele cu drag si asteptam…asteptam marele moment al debutului meu in arbitrajul divizionar inferior al Romaniei.
Va urma…